Aceasta este întrebarea pe care și-o pun adeseori femeile sau bărbații care sunt într-o relație unde lucrurile nu merg așa cum și-ar dori.
Zilele trecute, una dintre clientele mele a trecut printr-o etapă neplăcută – prima ceartă cu soțul, care s-a lăsat cu un scandal monstru și cu bătăi. Era tristă și dezamăgită, nu înțelegea cum a ajuns acolo… ea îl iubește, el o iubește… au doi copii mici împreună…
Acestea sunt doar câteva cazuri, câteva situații în care noi – femei sau bărbați – facem din relația noastră un film prost sau un film digerabil. Niciuna dintre acestea nu este sănătoasă.
Alternative
Credeți că există și o altă față a monedei? O față fericită, pe care nu o putem vedea fie pentru că ne doare, fie pentru că ne este frică, fie pentru că nu se cuvine, fie din multe alte motive care ne țin orbi?…
Oricare ar fi scuzele/explicațiile pe care ni le oferim pentru ceea ce nu merge în relațiile noastre, în substrat marchează o durere, o rană… un ceva care supurează și ne infectează pe dinăuntru.
Devenim niște mini monștri nu pentru că vrem, ci pentru că scutul de protecție cedează, el este slăbit atunci când ne pasă și iubim, permițând să fim modelați și ”loviți” de lucruri pe care în mod normal nu le-am lăsa libere în viața noastră.
Și atunci tot ceea ce este în noi negativ, toate comportamentele noastre pe care le percepem a fi neplacute pentru ceilalți sunt de fapt, săgeata fricii orientată tot spre noi insine…spre noi așa cum suntem în ceilați. Asta pentru că nu putem să recunoștem niciodată ceva ce nu cunoaștem și nu conținem deja.
Și o lansăm, o proiectăm pe ceilalți:
- Eu bărbatul/ tatăl: asupra fiului meu sau fiicei mele, soției mele, mamei sau tatălui meu, surorii/ fratelui meu, prietenilor mei, șefului/ șefei mele…
- Eu femeia: asupra fiicei mele, fiului meu, soțului meu, mamei mele sau tatălui meu, fratelui meu/ surorii mele, prietenilor mei, șefului/ șefei mele, etc.
În cele patru cazuri amintite la început, puteți vedea că situația este neplăcută, însă sunt diferențe mari între ele. Putem spune că soțul este un nenorocit ingrat, că soția este o secătură rece și prefăcută sau rece și critică, însă, adevărul este că diferențele sunt mici și dacă putem să tragem o concluzie pur obiectivă, putem spune fară echivoc că toate cele patru familii sunt nefericite.
Soluții
Care este rețeta pe care ei încă nu au găsit-o, fie că sunt împreună de 1, 2, 10, 30, 50 de ani?
Simplu:
- Eu sunt eu/ tu ești tu- ceea ce înseamnă respectarea celuilalt cu tot ceea ce îi place lui.
- Relația noi – noi înseamnă ce aducem în relația noastră. Îți poți da seama cât de mult sau de puțin aduce celălalt prin următorul exercițiu.
Ex: pe o foaie de hârtie împărțită în două, pe veritacală, notează în dreapta ”+” și în stânga ”-”. Notează la plus ceea ce aduce bun partenerul tău și la minus ceea ce îi lipsește, dar ți-ai dori să aibă.
- Ești o carte ca și mine. Tu ai povestea ta. Am viața aceasta și relația noastră, ca să te cunosc din ce în ce mai bine și să reușesc să te fac să simți în brațele mele că ești cu adevărat ascultat/ă, iubit/ă, apreciat/ă, respectat/ă… exact pentru ceea ce ești.
- Comunicarea este ca sarea și piperul relației. Discuțiile au rolul de a soluționa, înțelege și respecta pe celălat așa cum este el, nicidecum cu scopul de a găsi un vinovat sau de a câștigă o lupta.
Ecuația se poate interpreta așa:
Ceea ce ai scris la +, este ceea ce el aduce în relație. Restul este compus de ceea ce aduci tu.
Ceea ce ai scris la minus, este ceea ce ai nevoie, dar nu știi să ceri.
Bun, până aici, ecuația este matematică de clasa I. O scădere simplă a celuilalt din viața ta, te va ajuta să afli cât însemna el de fapt. Cum ar fi viața ta fără el sau ea?
Vei spune: ”Ok, ok știu asta… și totuși mereu mă comport la fel. De fiecare dată el face totul pentru el. De fiecare dată facem sex doar pentru el, nu simt nicio plăcere. Întotdeauna el este cu ochii după alte femei. Mereu mă ignoră și mă tratează urât.”
Sau… ”Ea este mereu nemulțumită. Nu este bine nimic din ceea fac. Nu vrea să facem sex niciodată. Nu se îngrijește. Abia așteaptă să găsească un motiv ca să se certe cu mine.”
O să vă explic treaba asta cât pot eu de simplu.
Misterul elucidat
Un studiu publicat în Behavioral Ecology and Sociobiology * , aduce în vedere un aspect interesant, legat de comportamentul privighetorilor. Ei au observat că acest tril/ cântec magnific al lor nu este folosit de toate privighetorile… ci doar de masculi, atunci când își caută perechea și timp de 3 săptămâni după ce ies puii din ou.
Privighetoarea mascul cântă pentru a-şi face reclamă: „voi fi un tată bun, o să-mi hrănesc familia şi o voi apăra de prădători”. Cu cât trilul e mai reuşit, cu atât sunt şanse mai mari ca masculul să fie perceput de femelă drept bun „familist”. Dacă pentru urechea omului, frumuseţea cântecului derivă din melodicitatea trilului, privighetoarea femelă e interesată de cu totul altceva: de efortul pe care-l depune masculul în prestaţia lui.
Cercetătorii au luat dintr-un cuib 3 pui de privighetoare. Doi dintre aceștia erau masculi. Au fost crescuți în laborator.
La maturitate, aceștia au observat că puii de privighetoare nu știau să cânte, scoteau doar niște sunete ascuțite care îndepărtau femelele și astfel ei nu s-au putut reproduce.
Prin această corelație, sper să vedeți mai limpede cum suntem noi de fapt, pe scurt…
Băiatul care devine bărbat are ca și arme în viața lui ceea ce l-au învățat părinții lui. Ceea ce poate să-i fie suficient, mult ori puțin. Cum le adaptează el, este puterea lui, munca lui cu sine, a reușit el să facă față vieții.
Fata care devine femeie are ca și arme critica și observația. Ea știe la nivel de ADN, că perpetuarea speciei ține de decizia ei. Și atunci, din dorința de a îmbunătăți și a asigura evoluția, femela devine pretențioasă, nemulțumită, dornică și jucăușă, în funcție de caz. etc.
La noi, la oameni este fix la fel. Pe aceleași principii reușim, izbândim, găsim armonia sau ne complacem, facem compromisuri și uităm de cine suntem noi cu adevărat.
În încheiere…
Vă sugerez să vă uitați la omul de lângă voi, atunci când doarme…să-i priviți conturul feței, al ochilor și al gurii. Felul în care stă și în care își ține mâinile, cum respiră… și fără să emiteți nici o critică, puneți-vă în papucii lui sau ai ei.
Cum credeți că se simte el de fapt? Aveți idee despre durerile sau fricile lui? Este un om frumos sau urât? Îl urâțiți în mintea voastră sau așa este el? Îi cunoașteți lumea interioară? Sunteți pe dinăuntru, oare, omul în care poate avea încredere? Atitudinea pe care o aveți îi permite să fie vulnerabil în brațele voastre?
Cu mâinile pe inimă, privindu-l pe partener, întrebați-vă ce simțiți cu adevărat!…
Așezați-vă cu capul pe inima lui/ ei…ascultați-o cum bate… Vrea și ea să trăiască, și caută cum poate să fie fericită și are nevoie să fie iubită… atât cât știe și cât poate ea.
Adevărul profund este atunci când nu contează ce zice lumea. Atunci când aduci în fața ochilor tăi un adevăr rece și simplu despre un om care suferă ca și tine, are nevoi ca și tine, vrea să fie auzit și văzut ca și tine și mai ales te vrea pe tine pentru că nu știe cum să trăiască fără tine, doar că nu știe cum să deschidă și să intre prin ușa buncărului tău.
Referinte:
https://www.sciencedaily.com/releases/2015/06/150618073226.htm
Psiholog Andreea Bugan